In ciuda adolescentei mele petrecute prin cenacluri , dascalit cu blandete de Corneliu Bala si uimit apoi de imprevizibilul Darie Magheru , simt ca amutesc atunci cand vine vorba despre Mihai Eminescu.
Voi repeta cu intentie votiva aceste cateva cuvinte atat de cuprinzatoare pe care le-a spus despre sine geniul nostru , cuvinte reamintite de ''Trinitas TV'' la fiecare emisiune a lui Alex Stefanescu :
''Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor
cum Soarele soarbe un nour de aur
din marea de amar''.
De ce oare amuteste gura si ingheata pixelul cand vine vorba despre Mihai Eminescu ?
Pentru ca atunci cand citim poezia lui Eminescu , intram in biserica sufletului romanesc.
Iar in biserica nu se cade sa vorbesti ,acolo se rostesc rugaciuni si se inalta imnuri de slava.
Adevarul este ca nu ma pot abtine sa nu simt un val de mandrie (ba chiar oleaca de trufie) cand ma gandesc la atatea alte popoare care au avut nevoie de secole,ba chiar de milenii , de nenumarati invatati ,scriitori,filozofi si cugetatori ca sa ajunga la zilele din urma.
Eu vad in Eminescu un semn al grijii proniatoare a lui Dumnezeu : iata , ni l-a trimis pe Eminescu cel daruit cu focul nepieritor al geniului si acesta ,intr-o viata foarte scurta , a ridicat acest popor de iobagi , smulgandu-l din evurile intunecate in care ratacea si l-a infipt direct in veacul XX.
Trebuie sa recunoastem, a fost o calatorie atat de vijelioasa incat nici acum , trecuti binisor de pragul mileniului III ,inca nu ne-am trezit de-a binelea.
Dar ne vom trezi si vom face toate lucrurile pentru care Domnul ne-a adus pana aici !
No comments:
Post a Comment